Aceasta intrebare mi-a tot ocupat gandurile in ultima vreme.

Ca multe mamici aflate la primul copil, credeam ca am destul de clare lucrurile in ceea ce priveste felul in care imi doresc sa fiu ca mama. Pana intr-o seara, cand baietelul meu, pe atunci in varsta de doi ani, mi-a spus chiar inainte sa adoarma:

„Mami e prietena mea si tati e prietenul meu."

Fara sa ma gandesc prea mult, i-am raspuns: „Nu sunt prietena ta, sunt mamica ta."

Colin a adormit, dar eu am ramas cu un sentiment ciudat. Desi eram convinsa ca ii dadusem raspunsul corect, ceva in mine nu era impacat cu el. Simteam o urma de dezamagire fata de propriul raspuns si nu reuseam sa inteleg de ce.

Pana la urma, nu asta imi doream? Sa fiu o mama buna, care isi iubeste copilul si ii ofera tot ce are nevoie?

Dupa multe ganduri, am gasit o formulare care mi-a adus liniste: mami si tati sunt parinti prietenosi.

Mi-am dat seama ca acesta era, de fapt, mesajul pe care voiam sa il transmit copilului meu: ca suntem aici pentru el, ca ne poate spune orice si ca poate veni la noi atat cu bucuriile lui, cat si cu temerile, intrebarile sau greselile sale.

Nu imi doresc ca fiul meu sa simta ca trebuie sa ascunda ceva de noi de teama ca va fi judecat. Imi doresc sa stie ca, indiferent de situatie, poate gasi in noi sprijin, intelegere si indrumare.

Dar ce inseamna, de fapt, sa fii un parinte prietenos? Si unde se termina prietenia si incepe rolul de parinte?

Prieteni sau parinti prietenosi?

Cred ca o relatie profunda de prietenie intre parinti si copii se construieste in timp. Pe masura ce copiii cresc, relatia se transforma, iar apropierea dintre noi capata noi forme.

Imi place sa cred ca, daca punem astazi bazele unei relatii bazate pe iubire, incredere si respect, vom avea sansa ca, mai tarziu, sa ne bucuram si de o frumoasa prietenie cu propriii copii.

Poate ca prietenia este unul dintre acele daruri pe care le putem descoperi in relatia cu ei dupa ani in care am construit, pas cu pas, o legatura sigura si autentica.

Dar asta nu inseamna ca trebuie sa asteptam pana cand copiii devin adulti pentru a ne bucura de apropierea lor. Putem fi conectati emotional cu ei inca din primii ani de viata. Putem rade impreuna, ne putem juca, putem fi curiosi, le putem asculta povestile si le putem arata ca ne pasa de ceea ce simt si gandesc.

Diferenta, din perspectiva mea, este ca relatia dintre parinte si copil nu presupune doar apropiere, ci si responsabilitatea adultului de a ghida.

Un prieten te poate insoti. Un parinte are si responsabilitatea de a-ti arata drumul, chiar si atunci cand nu iti place directia pe care o propune.

De aceea, imi este greu sa ma identific pe deplin cu ideea de a fi „prietena" cu un copil de doi sau trei ani, daca prin asta intelegem o relatie in care ne raportam unul la celalalt ca si cum am avea aceleasi responsabilitati.

Imi doresc sa fiu apropiata de copilul meu, sa ii ascult perspectiva si sa ii respect emotiile. Dar sunt si mama lui, iar asta inseamna ca am responsabilitatea de a-l ajuta sa inteleaga lumea, sa descopere ce este bine pentru el si pentru ceilalti si sa invete, treptat, sa ia propriile decizii.

Ce fel de relatie vrem sa construim?

Cred ca felul in care ne raportam la copiii nostri astazi influenteaza relatia pe care o vom avea cu ei maine.

De fiecare data cand ii explic ceva lui Colin, incerc sa ma gandesc nu doar la situatia de moment, ci si la ceea ce as vrea sa invete din ea. Nu imi iese intotdeauna asa cum mi-as dori, dar incerc.

Daca sunt rabdatoare cu el astazi, il ajut sa descopere rabdarea. Daca il ascult, ii arat ca ceea ce simte si gandeste conteaza. Daca imi recunosc greselile si incerc sa repar lucrurile atunci cand gresesc, ii arat ca relatiile nu trebuie sa fie perfecte pentru a fi frumoase si sigure.

Nu cred ca putem controla felul in care vor deveni copiii nostri adulti si nici nu cred ca exista o reteta care sa ne garanteze o relatie perfecta cu ei. Dar putem alege, zi dupa zi, ce fel de relatie incercam sa construim.

Imi doresc ca fiul meu sa stie ca poate veni la mine atunci cand ii este greu. Ca poate sa nu fie de acord cu mine si ca isi poate exprima opiniile fara sa se teama ca iubirea mea va disparea. Ca poate face greseli si ca acestea nu il transforma intr-un copil rau.

Imi doresc sa ma vada ca pe un om in care poate avea incredere, dar si ca pe un parinte care isi asuma responsabilitatea de a-l ghida.

Pentru mine, acesta este sensul de a fi un parinte prietenos: sa construiesc o relatie in care apropierea nu exclude indrumarea, iar autoritatea nu exclude iubirea.

Poate ca nu trebuie sa alegem intre a fi parinti si a fi prieteni. Poate ca intrebarea mai importanta este ce fel de parinti vrem sa fim si ce fel de relatie ne dorim sa construim cu propriii copii.

Eu imi doresc sa fiu un parinte cald, apropiat si de incredere. Un parinte care isi asculta copilul, ii respecta emotiile si ii ofera libertatea de a fi el insusi, dar care nu uita ca rolul sau este si acela de a-l ghida.

Iar daca, peste ani, aceasta relatie va deveni si o frumoasa prietenie, voi sti ca am primit unul dintre cele mai pretioase daruri ale vietii de parinte.

Tu cum vezi relatia cu propriul copil? Iti doresti sa fii prietenul lui sau parintele la care va gasi mereu intelegere, sprijin si indrumare?